De fapt mi-am readus aminte ca de cativa ani buni traiesc cu dorul mai ceva ca si cu familia mea. Face parte din mine intr-un mod in care nici nu ma mai deranjeaza.
De ce? Pur si simplu pentru ca (si probabil am mai scris asta la un moment dat) nu poti sa fii tot timpul cu toti oamenii dragi langa tine. Multa vreme m-am consolat cu acest gand, din ciclul "in viata nu le poti avea pe toate".
Gresit! Le poti avea dar sub forme diferite.
Mi-a fost dor, tare dor de cafeaua cu gust de ciocolata bauta impreuna cu prietena mea in diminetile ploioase inainte sa mergem la examen. Mi-a fost dor de intelegerea ei instanta doar privindu-mi ochii, de glumele pe care le faceam si le intelegeam doar noi... Mi-a fost dor de asta si de multe altele atat de dor incat uneori ma durea fizic.
Mi-a fost dor de prietenii nostri care sunt departe, de "sporovaila" cu ei la un pahar de vin rosu, de dezbaterile pe teme existentiale pana la 3 dimineata fara a ajunge neaparat la o concluzie.
Mi-a fost dor de mama, de mangaierea ei exact atunci cand am nevoie, de privirea ei intelegatoare si de imbratisarea ei care imi da mereu sentimentul ca oricat de "mare" as fi voi incapea mereu la pieptul ei.
Mi-a fost dor de toate persoanele care au insemnat ceva la un moment dat pentru sufletul meu, de toate intamplarile care mi-au lasat un sentiment minunat ce mi-a dat puterea sa merg mai departe, chiar daca "departe" insemna "fara ei".
Acum nu pot spune ca imi mai este dor pentru ca am invatat sa fiu mereu cu ei, chiar daca nu fizic.
Am invatat ca atunci cand incepe sa ma doara iar trebuie doar sa ma gandesc la ei, la "povestile" noastre impreuna si sa retraiesc momentele frumoase - chiar daca toate astea dureaza cateva secunde cel mult minute. Dar sunt unele dintre cele mai pretioase minute din ziua respectiva.
Si astfel mi-am dat seama ca nu trec doua zile legate fara "a fi impreuna" cu toate persoanele de care mi-a fost dor odata iar acest gand este magnific, este forta care iti da puterea "sa rezisti" pana la urmatoarea intalnire propriu-zisa cu ei.
Am citit undeva ca un om nu moare cu adevarat decat atunci cand nu se mai vorbeste de el si nu isi mai aduce aminte nimeni de el. As vrea sa extrapolez un pic si sa zic ca persoanele dragi nu sunt niciodata "departe" atat timp cat te gandesti mereu la ei.
Asa ca da, refuz sa imi mai fie dor si sa ma doara! Am decis sa accept dorul ca facand parte din mine si in loc sa il lasa sa doara sa il folosesc ca si sistem de propulsare pentru "mesaje" transmise in Univers catre persoanele dragi sufletului meu!
Si stiu ca le primesc!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu