Alei si bucurii!

In viata ti se ofera posibilitatea sa mergi pe mai multe "drumuri"... Uneori este evidenta alegerea, alteori nu. Uneori mergem fara sa gandim, fara sa analizam, alteori - si dupa ce am pornit ne mai uitam in urma.
Cum e mai bine? Cum era mai bine?
De foarte multe ori, cred ca ne dorim ca macar o clipa "sa vedem" in avans pentru a sti daca vom alege corect calea. Dar, ar fi mult prea simplu asa!
De fapt, viata este o alegere continua. Important este sa ne asumam optiunile alese si sa putem continua, indiferent de rezultat, cu constiinta impacata. Cred ca in asta consta si esenta expresiei "a trai impacat", impacat cu tine insuti si impacat cu alegerile facute.
Vom observa desigur ca daca regretam la nesfarsit vreo alegere facuta si ne vom uita mereu in urma nu vom putea inainta si nu vom putea fi niciodata pe deplin fericiti.
Asa ca, haideti sa ne asumam alegerile facute, sa le acceptam si sa trecem mai departe, catre alte optiuni, catre alte "drumuri"! Si sa gandim mereu pozitiv despre ceea ce ne va astepta la sfarsitul drumului, indiferent de obstacolele pe care le intampinam, de dezamagirile care ne mai opresc uneori in loc.
Singurul lucru care ar trebui sa ne opreasca ar trebui sa fie reprezentat doar de bucuriile pe care le intalnim. Ar fi minunat daca am putea opri timpul acolo unde ne simtim bine si unde avem sufletul plin de fericire.
Dar, eu cred ca nu putem face acest lucru tocmai pentru ca sunt alte lucruri minunate care ne asteapta. Trebuie doar sa vrem sa continuam; sa continuam pe drumul vietii indiferent de ceea ce intampinam!

Vorba lunga....

..... saracia omului!....:)

Pentru ca in ultima perioada, poze au fost cam putine pe acest blog, m-am hotarat sa revin in forta cu un calup "proaspat".
Cu poze care pentru fiecare pot insemna ceva sau pur si simplu culori ale verii ce de-abia se lasa "dusa"  si ale toamnei care ne reaminteste zilnic ca am intrat pe teritoriul ei ;)....

Aripi (frante)... reintregite!

Wow, iar a trecut mult timp de cand nu am mai postat...
De ce?
Hm... poate pentru ca asa am simtit, am simtit iar ca trebuie sa "tac", ca trebuie sa ignor ceea ce simt, poate chiar sa renunt. Nu prea e deloc tipic mie dar iata - asta am simtit, surprinzator sau nu!

Asa simti poate cand speri la ceva, cand se infiripa un strop de optimism in tine si brusc, fara nici o avertizare ti-l topeste ceva. E ca atunci cand te simti ca si lovit in moalele capului, nu mai ai nici o putere sa ripostezi si de cele mai multe ori esti uluit de intamplare in sine, de aparitia ei si mai putin de rezultate.
Sau, poate ca in cazul meu, nu mai vrei sa ripostezi.
Asta am facut eu. As putea zice ca m-am lasat doborata. Obosita poate de atatea "lupte", de atatea "ridicari" din prapastie... Pur si simplu m-am complacut sa "zac", sperand cumva ca toate vor trece si nu vor lasa nici o urma.
Dar nu e asa. Ar fi fost prea simplu.

Te trezesti la un moment dat din letargia impusa si iti dai seama ca tot in dezavantajul tau. Descoperi, totodata, ca din cauza faptului ca "ai depus armele" atat de repede e posibil sa fii pierdut alte si alte oportunitati. Oportunitati, da! Exact cum scrie in cartile de motivare, cum arata in emisiunile despre sine si suflet - intr-adevar daca te inchizi in tine, daca te faci ca nu te-a durut, ca nu te-a interesat dar pe de alta parte renunti cu totul la ceea ce ai vrut - nu faci decat sa pierzi alte si alte oportunitati; multe nici nu le mai constientizezi, dar oricum ce-ar mai conta...

Asa mi s-a intamplat si mie. Na, a trebuit sa vad si eu cum e sa intorc pur si simplu spatele fara intrebari, fara contra-argumente, fara nici o lupta; asa cum fac foarte multi dintre noi, din pacate. Si ce am obtinut? NIMIC! Un mare NIMIC! Nu m-am simtit ok nici sufleteste si nu sunt impacata nici cu constiinta mea.

Asa ca, desi mi-e rusine acum sa o recunosc, ma "ridic" totusi din "haul" pe care singura mi l-am creat, incerc sa ma "re-compun" si sa imi aduc aminte de primele simtaminte care m-au impins initial spre "telul" cel dintai; incerc, ca intr-o relatie, sa imi aduc aminte de "primele intalniri", de "primii fiori" si... ce sa vezi? reusesc sa o iau de la inceput, ba chiar sa ma entuziasmez ca la inceput!

Stiam in adancul sufletului ca gresesc renuntand... dar totusi am simtit nevoia sa o fac, cel putin o perioada. Deci, pana la urma cred ca si "renuntarile" (cel putin cele partiale) isi au loc in tavalugul vietii. Desi, nu le recomand intru totul. Depinde de fiecare. Pentru unii "a renunta" este egal cu "nu mai e cale de intoarcere" asa ca acelora le transmit sa nu renunte niciodata, nici macar pentru o clipa la ceea ce au nutrit la un moment dat cu ardoare! (bineinteles exceptand datile cand trebuie sa renunti pentru a o lua de la inceput, cand nu se merita sa nu renunti... dar banuiesc, ca intelegeti ce vreau sa spun)

Voi continua, asadar sa lupt pentru pasiunile mele indiferent daca voi mai avea de infruntat alte si alte obstacole, chiar daca voi considera la un moment dat ca e mai bine sa renunt, voi stii in adancul sufletului ca voi revenii, ca nu am cum sa renunt, ca nu ma lasa sa renunt.
Cu atat mai mult cu cat trebuie sa fiu un bun exemplu pentru copiii mei.

Si poate ma repet dar: puterea de a continua (orice) o gasesti numai in tine si daca ai nevoie sa iei din cand in cand o pauza, fa-o! dar nu uita sa revii! iti esti tie insuti dator!

Poza pentru aceasta postare este una care, zic eu,  lasa loc imaginatiei fiecaruia sa aleaga ce se va intampla mai departe, doar "luati un loc" si savurati privelistea... din sufletul fiecaruia!

Primavara... pe neasteptate

Bineinteles ca nu puteam sa va las fara cateva poze noi...


Intr-o dimineata, in aprilie, imediat dupa ce ultima adiere de frig trecuse, am descoperit cu bucurie ca in curte mi-au rasarit niste floricele semanate acum vreo 3 ani. Nu mai aveam nici o speranta ca vor mai iesi la suprafata, cu atat mai putin anul asta. Tare m-am bucurat! 
Asa cum te bucuri cand prietenii tai dragi pe care nu i-ai mai vazut de mult iti fac o vizita surpriza. Ti se umple sufletul de fericire si parca capeti si mai multa speranta, speranta ca atunci cand nu mai speri la nimic ceva frumos intotdeauna apare ;)!

Exista fericire in proportie de 100%?

Tind sa cred ca nu. In proportie de 99.9% - da, dar cam atat.

De ce? Pentru ca in viata nu le poti avea pe toate odata si aici nu ma refer nicidecum la lucrurile materiale.
De exemplu, eu - sunt fericita, chiar sunt - am un sot minunat, o fetita extraordinara, lumina ochilor mei, ce sa mai, am o familie fericita in care dragostea este ca la ea acasa. Si cu toate astea dorul din sufletul meu nu se va stinge niciodata. Dor de toti cei dragi care nu sunt langa mine zilnic; bine, stiu ca sunt cu gandul si sufletul dar, hai sa fim seriosi, cateodata avem nevoie disperata de prezenta lor fizica, de vorba lor buna, de umarul lor, pur si simplu de ei....
Prietena mea cea mai buna este la aproape 400 km departare de mine. Poate nu e asa mult dar mie mi se pare o eternitate cateodata. Pentru ca: Cu cine mai rad eu de toate nimicurile fara a fi nevoie sa explic prea multe? Cine imi intelege starile doar din priviri si stie sa imi lase acel spatiu necesar pentru a-mi reveni? si Cu cine ma mai delectez eu ziua la o cafea cu gust de ciocolata (cunoscatorii stiu despre ce vorbesc)?
Of, de multe ori ma gasesc cautandu-i privirea complice la orice chestie noua pe care o descopar in jurul meu sau uitandu-ma sa vad daca rade si ea la noua traznaie pe care a facut-o fii-mea...
Si uite asa, am dorul asta in suflet si stiu ca si ea il are.
Desi, repet, suntem fericite acum cu familiile noastre dar, imi permit sa zic eu, nu 100%. Nici nu cred ca iti este ingaduit sa fii fericit si multumit 100%, nici nu cred ca e nevoie.

Pentru ca exact astfel de "doruri" dau contur fericirii tale prezente. De fapt, cred ca suntem chiar privilegiati ca avem persoane de care ne este dor dar pe care, totusi, le putem intalni din cand in cand. Mai grav este cand dorul se va transforma in vesnicie... Nici nu vreau sa ma gandesc.
Eu inca nu concep lumea astea fara persoanele dragi mie, desi in ultimii ani au cam inceput sa "plece". Si cu toate astea parca tot nu imi vine sa cred...
In fine, hai sa nu devin prea dramatica. Pana la urma totul face parte din ciclul vietii, ca ne place sau nu si niciodata nu suntem pregatiti pentru astfel de lucruri, le indepartam pe cat putem din raza noastra.

Revenind la ideea de inceput - fericirea totala, absoluta nu cred ca este pentru viata pe acest Pamant... Pentru ca nu ai cum sau eu cel putin nu am cum, atat timp cat persoanele mele dragi nu sunt tot timpul langa mine, nu mai vorbesc de parinti, familie.
Oricum sunt privilegiata ca sunt impacata cu mine acum, ca am familia pe care o am si ca nu am necazuri, ca nu am frustrari, regrete, daca le-as avea nu as putea rezista. In momentul in care ceva nu merge bine in prezentul tau fericit, dorul de persoanele care stii ca iti sunt alaturi neconditionat devine un pumnal in suflet care se rasuceste. Asta e adevarul pe care trebuie sa il recunoastem, nevoia de cei apropiati devine mai apriga in momentele tale cele mai grele. In rest este doar un dor in fiinta noastra, asa ca o pala de vant peste fata ta cand stai la soare, doar adiere care te mai trezeste, un oftat....

M-am obisnuit cu aceasta idee si incerc sa imi ostoiesc dorul cu momentele cand ma reintalnesc cu aceste persoane dragi mie. Incerc sa absorb tot ce se poate absoarbe pentru a putea continua, pentru a ma putea intoarce impacata la fericirea mea de 99.9%...
Compromisuri....mda, viata este plina de compromisuri. Dar eu consider ca sunt in limitele normale atat timp cat nu regreti si atat timp cat ti le accepti si poti trai cu ele mai departe.

Bucurati-va de fiecare clipa alaturi de cei dragi - prieteni, familie... Pentru ca niciodata nu stii cand vei fi nevoit sa nu ii mai vezi zilnic si atunci... iti ramane doar dorul, asa ca o pala de vant peste fata ta cand stai la soare, doar adiere care te mai trezeste, un oftat....

Doza de fericire!

Azi am avut o discutie cu o prietena care m-a facut sa realizez niste lucruri tare interesante, pe care mi-ar placea sa vi le impartasesc.


Vorbeam (pentru a nu-stiu-cata-oara :D) despre incercarile la care te supune viata si despre faptul ca, datorita grijilor, stresului cotidian uitam sa ne bucuram unii de altii, uitam sa radem, sa fim fericiti. Chiar si in familie ajungi sa vii acasa dupa o zi istovitoare, si din punct de vedere psihic si fizic, si in loc sa te bucuri unul de altul, de copii, stai bosumflat si parca te si doare sa si schitezi un zambet. Oare de ce devine atat de greu sa fim fericiti, sa fim multumiti pentru lucurile frumoase pe care deja le avem in viata noastra? Oare de ce ne vine mai usor sa fim suparati, incruntati, bosumflati?


Ar trebui sa luam exemplul copiilor, in schimb. Pentru ca cine are binecuvantarea de a avea macar un copil stie ca doar copilul mai poate sa te faca sa zambesti si, si atunci, asa cumva tot cu seriozitate, ca si cum: "ce stii tu, copile?!" Ooooo, mare greseala facem! Pentru ca dragii nostri copilasi stiu mai multe decat ne-am putea noi imagina.
Ei cunosc esenta: ei stiu cum sa fie fericiti! ei stiu cum sa ceara sa fie fericiti, indiferent de situatie. Pentru ca... da, intr-adevar, poate fi atat de simplu!


De cate ori nu v-a venit noaptea, de exemplu, sa va treziti sotul/sotia si sa il/o strangeti in brate, sa radeti impreuna, pur si simplu pentru ca asa ati simtit, pentru ca asa v-a venit? Dar nu ati facut-o; pentru ca na, e noapte, mai bine il/o las sa se odihneasca ca maine merge la serviciu... Lasa ca fac dimineata. Si, dimineata, surpriza... nu mai simti la fel. Te trezesti si cu fata la cearceaf, ba mai degraba va certati pentru nimicuri - ca nu a asezat pantofii unde trebuie, ca a lasat capacul de la toaleta ridicat samd. Si gata... S-a dus sentimentul avut noaptea si rezultatul este ca ramai si mai sarac in fericire, revii la stare de "bosumfleala" ca, doar, e mai comod asa.


Dar copiii nu sunt asa. Ei nu fac asemenea greseli grosolane.
Fii-mea ma trezeste noaptea sa ii dau sa suga. Si, desi, e noapte, intuneric, cand ma intrezareste langa patut (cu fata mea schimonosita de "de-abia trezita din somn" si "of, iar s-a trezit copilul...") ea ce face? imi rade, cu toata fata, cu tot corpul, se bucura, chiar daca pe urma adoarme in 5 minute. Care este scopul? Ea si-a luat doza de fericire! A simtit ca e cu rezerva spre final si isi cere dreptul la o noua doza proaspata de fericire si iubire! De fapt, nu vrea sa manance, ea vrea sa isi hraneasca sufletelul cu iubire si fericire. Ca stie ce e important in aceasta viata: sa fii fericit, sa te bucuri de persoanele dragi oricand si in orice conditii, in pofida a tot si a toate.
Copiii asa cresc cu dragoste si fericire. Ei cand plang, tipa, de fapt te cheama pentru a le hrani in primul rand sufletul.


Asa eram si noi cand am fost copii. Dar am uitat sa ne cerem doza de fericire, am uitat sa ne hranim zilnic si de cate ori ne vine cu iubire si fericire. Ne lasam distrasi de lucrurile materiale, de necazuri, de greutati, greutati pe care de cele mai multe ori ni le cream singuri cu mana noastra.
Pe copii nu ii intereseaza ca tu ai de facut curatanie, mancare, ca ai avut o zi proasta la serviciu, ca trebuie sa platesti rata maine si nu iti ajung banii, ca ai avut musafiri multi si esti foarte obosit/a... ei vor sa ii alimentezi cu iubire si fericire tot timpul cand simt nevoie. Si cer asta! Si foarte bine fac; de ce? pentru ca obtin ceea ce vor! Pentru ca lasi totul si te ridici, si ii iei in brate, si ii iubesti, si le canti si de fapt nu realizezi ca, daruindu-le lor aceste momente te incarci si tu cu tot ce este mai frumos! Deci, practic, te ajuta si pe tine sa iti revii, chiar daca tu ai uitat sa ceri, ai uitat sa primesti - ei iti dau! obligat-fortat! esti alimentat cu fericire si iubire!
Si, nu e frumos, oare!? Nu te simti mai bine!?


Ar trebui sa invatam multe de la ei. Sa ne aducem aminte de cand eram si noi copii si a fi fericit, a fi bucuros venea natural nu fortat, asa cum se intampla de cele mai multe ori acum.
Uitati-va la fata copiilor vostri si o sa vedeti ce senina si luminoasa este! Ei ne lumineaza vietile pe care noi parca ne chinuim sa le intunecam.
Si cine nu are copii - nu va abtineti sa va cereti doza de fericire atunci cand ca vine, in orice conditii! Un zambet si o imbratisare nu are cum sa intoarca decat un alt zambet si o alta imbratisare. Am citit undeva ca, de asemenea, un exercitiu foarte bun este acesta: cand cel drag este foarte nervos, incruntat, chiar daca motivul poate esti chiar tu - imbratiseaza-l! Nu spune nimic, ci doar ofera-i o imbratisare... Si observa rezultatul!
Recunosc ca si eu trebuie sa mai lucrez la asta! Si eu uit sa imi cer doza de fericire, desi imi vine de foarte multe ori, aman si rau fac! Asa ca imi promit sa nu mai fac asta. Trebuie sa iau exemplul fetei mele. 
Pana sa ajungem sa ne invatam noi copiii ceva, de fapt, ei ne invata ce e mai important in viata asta - sa iubim, sa fim fericiti, sa cerem acest drept si sa-l impartasim!


Si, in final, va trimit o mostra a acestei fericiri, seninatati pe care am putea-o obtine doar daca o cerem:

Pentru ca nu puteam lasa sa treaca aceasta zi...

.... am zis ca trebuie sa intru sa scriu ceea ce simt, sa impartasesc tuturor bucuria si linistea din sufletul meu!
Pentru ca, intr-adevar, la 27 de ani ma simt o femeie implinita datorita familiei si prietenilor mei. Si fericirea mea se dubleaza cand mama mea imi zice acum ca e tare fericita ca are asa o fata si o nepoata pe masura.
Si gasesc motive in plus de a fi multumita de mine si de felul meu de a fi, in momentul in care primesc urari de bine de la persoane de la care nu ma asteptam. Mi se pare minunat acest lucru. Pentru ca, practic, prin cei din jur ne vedem valoarea si vedem cat suntem de apreciati. Si, hai sa nu ne ascundem dupa deget - tuturor ne place sa fim apreciati si sa ni se recunoasca valoarea!


Si pentru ca v-am obisnuit cu poze - azi doar o poza o sa posteze, pentru a ma putea cunoaste mai bine...


Va doresc tuturor sa simtiti macar 10% din fericirea pe care o simt eu azi!

Un pic de culoare ;)

Ca sa ne "spalam" de griul de data trecuta si pentru a ne inveseli, ca doar, pana la urma, a venit primavara - m-am gandit sa va bucur privirea cu niste flori pe atat de delicate, pe atat de puternice. 
Initial am vrut sa ies in curte sa fac niste pozici, dar recunosc ca m-a speriat vantul si ploaia... Dar cat de curand voi iesi pentru este foarte frumos - a dat iarba cea verde, pamantul miroase a ploaie proaspata si am si niste floricile micute care au razbit la suprafata primele.
Pana atunci, va invit sa va delectati cu un pic de mov ;):

Sper ca v-au placut.

Revin cat de curand....

Cam tarzior, dar...

.... am revenit. Cu noi ganduri si noi poze, bineinteles.


Ce sa mai zic, scuza mea reala de a fi stat cam departe de blogul meu drag este fetita mea, na, prioritatea mea, sensul meu de a trai... Par cuvinte mari dar cine are copii va intelege, cine inca nu are... ii doresc sa impartaseasca astfel de sentimente cat mai curand.

Si uite asa a trecut si Craciunul si Revelionul, minunatele sarbatori de iarna cu miros de scortisoara, cozonaci si inconfundabilul miros de brad.

Ce am facut de sarbatori - pai ce sa facem ne-am bucurat la maxim, avand in vedere ca au fost primele in formula de 3. Wow, o familie, o familie adevarata asa cum am visat de cand eram mica. Zilnic ma uit la fata noastra si simt ca iubirea ce o simt pentru ea creste exponential... Nici nu te gandesti vreodata ca sufletul uman este capabil de o astfel de iubire, de o asemenea intensitate; simti cum te invaluie, cum te copleseste si atunci cand simti ca nu mai poti, ca nu mai e loc, ca s-a oprit - o ia de la inceput.... Cine vrea sa se drogheze sa renunte, mai bine intemeiati o familie, cu copii, cu catel, cu purcel... cum se zice. Este mai ceva ca un drog, dimpotriva este o senzatie de euforie inaltatoare si vestea buna este ca e si legala!

Bineinteles ca am facut si poze, cele mai multe fetei, bineinteles. Si bradului. Mi s-a parut ca am avut cel mai frumos bradut de pana acum. Si m-am delectat facand poze, mai ales ca Mosul mi-a adus un nou obiectiv care realizeaza poze cu un DOF incredibil....

Dar au trecut si sarbatorile, a trecut si anul 2011 si ne-am indreptat sperantele, visurile spre acest nou an 2012, plin de profetii, mai mult sau mai putin apocaliptice. Am lasat in urma mirosul de brad si cozonaci si am privit increzatori pe geam, dornici sa vedem prima raza de soare primavaratic.

A venit si botezul fetei noastre. Doamne, cate emotii! nici la nunta nu am avut asa emotii... Dar a trecut cu bine si suntem mandri ca avem fata botezata.

Si printre atatea momente de fericire si speranta si voie buna, bineinteles ca trebuie sa apara si grijile lumesti, acei mici dracusori care cica au rolul de a te aduce cu picioarele pe pamant, care iti arata si partea mai neagra a lucrurilor. Cum care? grijile, grijile, ingrijorarile pentru viitor, viitorul tau dar, mai ales, viitorul pruncului tau. Of, si te enervezi cand vezi cate piedici pot aparea, cati oameni rai, cate interese ascunse... Si simti cum iti clocoteste sangele in vene si ai vrea sa ai o putere spra-naturala sa faci cumva sa dispara toate astea, tot raul, tot ce s-ar putea transforma in rau. Urasti tot ce se interpune intre tine si fericirea din familia ta si iti doresti sa nu mai iesi din lumea ta; din lumea ta linistita, cu copilul tau,  cu sotul/sotia tau/ta si orice "amanunt" ce doar pare ca s-ar interpune, ca s-ar baga cu picioarele peste castelul de fericire ce l-ai cladit cu atata dragoste, te face sa izbucnesti. O, dar trebuie sa te abtii, sa actionezi cu diplomatie, sa te gandesti la viitor si sa realizezi ca nu poti ramane o vesnicie inchisa acolo, din pacate. Si iti inghiti toate vorbele de naduf si iti desenezi zambetul diplomatic  pe fata si, ce descoperi, surpriza! Nu este totul chiar asa negru cum a parut la inceput, nu este totul fara rezolvare. Iti redescoperi capacitatea de a lupta cu arme blande, cu diplomatie, desi tie ti-ar fi venit sa iei iataganul si sa tai in stanga si in dreapta....

Mda, si cam astfel de sentimente iti aduce maternitatea. Mai dure, nu prea ai de ce sa te mandresti cu ele. Dar astea sunt, exista si ele si apar de fiecare data cand ceva sau cineva ameninta sau pare ca ameninta fericirea, tihna din sanul familiei tale. Cine ma cunoaste stie ca nu am un aspect foarte fioros si par asa mai copil dar.... fereasca Dumnezeu sa imi ameninte careva tihna, familia... ma transform in cel mai mare monstru posibil. De fapt, ce sa mai, probabil ca stiti si voi despre ce vorbesc, iar cine nu intelege... veti intelege la un moment dat!

Dar Doamne-Doamne (sau forta suprema in care cu totii credem) de fapt te ajuta mereu, El este mereu acolo si cumva rade de ingrijorarile noastre; pentru ca, de fapt, totul se rezolva. Incredibil dar adevarat, totul are o rezolvare. Chiar daca nu o vedem din prima, chiar daca nu apare cand credem noi ca ar trebui sa apara. Totul are o rezolvare si daca iti pastrezi calmul pe cat posibil si daca lupti din rasputeri sa ramai un om bun intr-o mare de oameni mai putini buni, o sa vezi ca vei fi rasplatit. Mie asa mi se intampla mereu. Desi mai izbucnesc, desi vreau sa ma razvratesc dar... Uneori tot ce trebuie sa faci este sa astepti. Eu merg si ma uit la fata mea, ma uit cum imi rade si asta imi da putere, imi da putere sa ma calmez si sa actionez cu tact, doar asa pot merge mai departe cu capul sus, fara a-mi parea rau sau de a-mi fi rusine de actiunile mele.

Cateodata te gandesti ca ar fi mult mai simplu ca viata sa fie in alb sau negru, asa ai stii sigur unde te incadrezi si la ce sa te astepti. Dar nu e asa. Un profesor de al meu din facultate mi-a zis: "Viata nu e nici in alb, nici in negru, este gri!" Adica are accente intercalate, exact ca si ying si yang. Si in momentul in care vom intelege si vom accepta acest lucru ne va fi mult mai usor sa supravietuim.

Asa cum si vrabiutele din urmatoarele poze se confunda uneori cu pietrele pe care stau sa se incalzeasca. Le descoperi doar cand se apropie de ultimele farame de zapada, zapada care nici ea nu mai e de un alb imaculat...

De fapt, ar trebui sa privim mai mult in sus, spre cer, spre varfurile copacilor. Este superb, mie una imi da asa o stare de exaltare si parca imi spune cineva ca tot ce fac si tot ce sper nu este in van. Pe contrastul cerului atat ramurile de brad, cat si ramurile copacilor ce asteapta frunzele primaverii par la fel de frumoase. Chiar daca unele sunt "imbracate" si verzi si altele sunt dezgolite.

 

Vai si iar vine primavara! Acum as vrea sa fiu macar pentru o zi un fir de iarba ce renaste din pamantul inghetat, sau un copac care simte cum ii infrunzesc crengile. Iar usor, usor, griul incepe sa fie cucerit de verde, de speranta; compromisurile facute incep sa capete valoare, asteptarile incep sa ia sfarsit...

Dar, de fapt, vorbesc prostii, ca de anul acesta pot simti si eu zilnic cum renasc doar uitandu-ma la fata mea... La cea mai de pret realizare a mea de pana acum.

Asa ca inchei intr-o nota cat se poate de optimista, dorindu-va o primavara plina de verde si culori si invitandu-va sa comentati, sa ma contraziceti, sa dezbateti ideile mele de aici, pentru ca este un sport extraordinar pentru creier si, pe mine cel putin, ma face sa cred ca nu totul este in zadar ;)!

Si pentru a indulci inca mai mult viata noastra va invit si la o felie de chec cu mar si scortisoara... Un desert pe atat de simplu, pe atat de gust. Noua cel putin ne ridica moralul tot timpul :)