Draga mea,
Daca ai stii de cate ori ti-am "scris" aceasta scrisoare dar nu am apucat sa ti-o trimit... De fiecare data cand nu reuseam sa ne intalnim sa povestim macar 15 minute despre ce ne-a durut sau ce ne mai doare; de fiecare data cand am 5 minute cu mine si simt nevoia sa te uiti la mine si sa stiu ca ma intelegi, ca intelegi totul; de fiecare data cand nu pot sa dorm noaptea si imi caut resurse de unde sa imi adun puterile sa merg mai departe si sa fiu eu cea "cerebrala", sa fiu eu baza si stalpul pentru tot ceea ce apare - desi nu ma mai simt in stare si tot ce as vrea ar fi un somn fara vise si o dimineata "fara asteptari"...
Si iata ca ne-am facut "oameni mari", responsabili, de care depind si alte persoane - in special copiii nostri. Si iata ca ni s-a indeplinit cumva visul mult asteptat pe care tot incercam sa il proiectam stand pe iarba din gradina bunicii tale, uitandu-ne peste dealuri ca si cand am fi vrut sa ne uitam peste cativa ani buni in viitor.
Oare nu ti-e dor de "puterea" aceea pe care o simteam atunci, de setea de a rasturna mentalitati, cutume...?! Mie da.... Nu pot spune ca a disparut cu totul dar maturitatea mult dorita aduce cu ea, inevitabil zic eu, o anume "domolire", "precautie" care ti-o mai anihileaza sau ti-o transforma in alt tip de "putere" - pentru copii, pentru cei dragi, pentru oricine are nevoie de tine.
Si cand, poate intamplator, iti aduci aminte de "tine", de ceea ce erai odata dar ai ascuns bine intr-un ungher din suflet si simti ca mai are un pic si iese la suprafata, simti ca vrei "sa respiri", se innabusa la loc la un simplu scancet al copilului tau care are nevoie de tine asa cum esti acum, cu "putere" sau fara "putere".
Si cred ca ma intelegi perfect cand zic ca trezirea la "realitate" data de copil este cazul fericit. Pentru ca, de fapt, sunt multe altele care ne trezesc la aceasta realitate si ne "fura" iar de langa "noi" si ne trag in tumultul vietilor altora - oameni dragi noua de altfel dar care, poate, uneori, fara sa constientizeze asta, ne "consuma" si ultima farama de "putere" - pe care noi le-o oferim cu dragoste si de buna-voie pentru ca asta ne-am dorit dintotdeauna, nu?! sa ajutam... cu orice pret uneori...
Si de asta simt nevoia din cand in cand sa povestesc cu tine; sa imi aduc aminte de mine; sa ne aducem aminte ca de fapt "puterea" aceea din noi o putem reproduce mereu doar daca ni se da si noua uneori un pic de "ragaz", un "moment de respiro" - cand nu iti cere nimeni nimic, cand nimeni nu are asteptari de la tine, cand ti se permite sa fii asa cum te simti, cand nu esti judecata pentru nimic, cand ai putea sa zici orice fara a-ti fi interpretate vorbele... Si doar tu stii ce inseamna asta cu adevarat...
Dar ma ajuta sa stiu ca esti acolo, ca gandesti la fel ca mine, ca te incearca aceleasi emotii.
Si ma ajuta sa stiu ca va veni vremea cand vom fi din nou "noi" si ca niciodata nu va fi prea tarziu sa ne bem impreuna cafeaua la ibric cu gust de ciocolata...
Si ti-as mai scrie multe dar stiu ca ai inteles perfect si stiu ca nu trebuie sa iti povestesc nimic in plus pentru a intelege ce e in sufletul meu, asa cum nici tu nu trebuie sa imi raspunzi pentru ca deja stiu... stiu si simt...
A ta prietena... pentru totdeauna!...
