Ce sa mai zic, scuza mea reala de a fi stat cam departe de blogul meu drag este fetita mea, na, prioritatea mea, sensul meu de a trai... Par cuvinte mari dar cine are copii va intelege, cine inca nu are... ii doresc sa impartaseasca astfel de sentimente cat mai curand.
Ce am facut de sarbatori - pai ce sa facem ne-am bucurat la maxim, avand in vedere ca au fost primele in formula de 3. Wow, o familie, o familie adevarata asa cum am visat de cand eram mica. Zilnic ma uit la fata noastra si simt ca iubirea ce o simt pentru ea creste exponential... Nici nu te gandesti vreodata ca sufletul uman este capabil de o astfel de iubire, de o asemenea intensitate; simti cum te invaluie, cum te copleseste si atunci cand simti ca nu mai poti, ca nu mai e loc, ca s-a oprit - o ia de la inceput.... Cine vrea sa se drogheze sa renunte, mai bine intemeiati o familie, cu copii, cu catel, cu purcel... cum se zice. Este mai ceva ca un drog, dimpotriva este o senzatie de euforie inaltatoare si vestea buna este ca e si legala!
Bineinteles ca am facut si poze, cele mai multe fetei, bineinteles. Si bradului. Mi s-a parut ca am avut cel mai frumos bradut de pana acum. Si m-am delectat facand poze, mai ales ca Mosul mi-a adus un nou obiectiv care realizeaza poze cu un DOF incredibil....
Dar au trecut si sarbatorile, a trecut si anul 2011 si ne-am indreptat sperantele, visurile spre acest nou an 2012, plin de profetii, mai mult sau mai putin apocaliptice. Am lasat in urma mirosul de brad si cozonaci si am privit increzatori pe geam, dornici sa vedem prima raza de soare primavaratic.
A venit si botezul fetei noastre. Doamne, cate emotii! nici la nunta nu am avut asa emotii... Dar a trecut cu bine si suntem mandri ca avem fata botezata.
Si printre atatea momente de fericire si speranta si voie buna, bineinteles ca trebuie sa apara si grijile lumesti, acei mici dracusori care cica au rolul de a te aduce cu picioarele pe pamant, care iti arata si partea mai neagra a lucrurilor. Cum care? grijile, grijile, ingrijorarile pentru viitor, viitorul tau dar, mai ales, viitorul pruncului tau. Of, si te enervezi cand vezi cate piedici pot aparea, cati oameni rai, cate interese ascunse... Si simti cum iti clocoteste sangele in vene si ai vrea sa ai o putere spra-naturala sa faci cumva sa dispara toate astea, tot raul, tot ce s-ar putea transforma in rau. Urasti tot ce se interpune intre tine si fericirea din familia ta si iti doresti sa nu mai iesi din lumea ta; din lumea ta linistita, cu copilul tau, cu sotul/sotia tau/ta si orice "amanunt" ce doar pare ca s-ar interpune, ca s-ar baga cu picioarele peste castelul de fericire ce l-ai cladit cu atata dragoste, te face sa izbucnesti. O, dar trebuie sa te abtii, sa actionezi cu diplomatie, sa te gandesti la viitor si sa realizezi ca nu poti ramane o vesnicie inchisa acolo, din pacate. Si iti inghiti toate vorbele de naduf si iti desenezi zambetul diplomatic pe fata si, ce descoperi, surpriza! Nu este totul chiar asa negru cum a parut la inceput, nu este totul fara rezolvare. Iti redescoperi capacitatea de a lupta cu arme blande, cu diplomatie, desi tie ti-ar fi venit sa iei iataganul si sa tai in stanga si in dreapta....
Mda, si cam astfel de sentimente iti aduce maternitatea. Mai dure, nu prea ai de ce sa te mandresti cu ele. Dar astea sunt, exista si ele si apar de fiecare data cand ceva sau cineva ameninta sau pare ca ameninta fericirea, tihna din sanul familiei tale. Cine ma cunoaste stie ca nu am un aspect foarte fioros si par asa mai copil dar.... fereasca Dumnezeu sa imi ameninte careva tihna, familia... ma transform in cel mai mare monstru posibil. De fapt, ce sa mai, probabil ca stiti si voi despre ce vorbesc, iar cine nu intelege... veti intelege la un moment dat!
Dar Doamne-Doamne (sau forta suprema in care cu totii credem) de fapt te ajuta mereu, El este mereu acolo si cumva rade de ingrijorarile noastre; pentru ca, de fapt, totul se rezolva. Incredibil dar adevarat, totul are o rezolvare. Chiar daca nu o vedem din prima, chiar daca nu apare cand credem noi ca ar trebui sa apara. Totul are o rezolvare si daca iti pastrezi calmul pe cat posibil si daca lupti din rasputeri sa ramai un om bun intr-o mare de oameni mai putini buni, o sa vezi ca vei fi rasplatit. Mie asa mi se intampla mereu. Desi mai izbucnesc, desi vreau sa ma razvratesc dar... Uneori tot ce trebuie sa faci este sa astepti. Eu merg si ma uit la fata mea, ma uit cum imi rade si asta imi da putere, imi da putere sa ma calmez si sa actionez cu tact, doar asa pot merge mai departe cu capul sus, fara a-mi parea rau sau de a-mi fi rusine de actiunile mele.
Cateodata te gandesti ca ar fi mult mai simplu ca viata sa fie in alb sau negru, asa ai stii sigur unde te incadrezi si la ce sa te astepti. Dar nu e asa. Un profesor de al meu din facultate mi-a zis: "Viata nu e nici in alb, nici in negru, este gri!" Adica are accente intercalate, exact ca si ying si yang. Si in momentul in care vom intelege si vom accepta acest lucru ne va fi mult mai usor sa supravietuim.
Asa cum si vrabiutele din urmatoarele poze se confunda uneori cu pietrele pe care stau sa se incalzeasca. Le descoperi doar cand se apropie de ultimele farame de zapada, zapada care nici ea nu mai e de un alb imaculat...
De fapt, ar trebui sa privim mai mult in sus, spre cer, spre varfurile copacilor. Este superb, mie una imi da asa o stare de exaltare si parca imi spune cineva ca tot ce fac si tot ce sper nu este in van. Pe contrastul cerului atat ramurile de brad, cat si ramurile copacilor ce asteapta frunzele primaverii par la fel de frumoase. Chiar daca unele sunt "imbracate" si verzi si altele sunt dezgolite.
Vai si iar vine primavara! Acum as vrea sa fiu macar pentru o zi un fir de iarba ce renaste din pamantul inghetat, sau un copac care simte cum ii infrunzesc crengile. Iar usor, usor, griul incepe sa fie cucerit de verde, de speranta; compromisurile facute incep sa capete valoare, asteptarile incep sa ia sfarsit...
Dar, de fapt, vorbesc prostii, ca de anul acesta pot simti si eu zilnic cum renasc doar uitandu-ma la fata mea... La cea mai de pret realizare a mea de pana acum.
Asa ca inchei intr-o nota cat se poate de optimista, dorindu-va o primavara plina de verde si culori si invitandu-va sa comentati, sa ma contraziceti, sa dezbateti ideile mele de aici, pentru ca este un sport extraordinar pentru creier si, pe mine cel putin, ma face sa cred ca nu totul este in zadar ;)!
Si pentru a indulci inca mai mult viata noastra va invit si la o felie de chec cu mar si scortisoara... Un desert pe atat de simplu, pe atat de gust. Noua cel putin ne ridica moralul tot timpul :)
