Vorbeam (pentru a nu-stiu-cata-oara :D) despre incercarile la care te supune viata si despre faptul ca, datorita grijilor, stresului cotidian uitam sa ne bucuram unii de altii, uitam sa radem, sa fim fericiti. Chiar si in familie ajungi sa vii acasa dupa o zi istovitoare, si din punct de vedere psihic si fizic, si in loc sa te bucuri unul de altul, de copii, stai bosumflat si parca te si doare sa si schitezi un zambet. Oare de ce devine atat de greu sa fim fericiti, sa fim multumiti pentru lucurile frumoase pe care deja le avem in viata noastra? Oare de ce ne vine mai usor sa fim suparati, incruntati, bosumflati?
Ar trebui sa luam exemplul copiilor, in schimb. Pentru ca cine are binecuvantarea de a avea macar un copil stie ca doar copilul mai poate sa te faca sa zambesti si, si atunci, asa cumva tot cu seriozitate, ca si cum: "ce stii tu, copile?!" Ooooo, mare greseala facem! Pentru ca dragii nostri copilasi stiu mai multe decat ne-am putea noi imagina.
Ei cunosc esenta: ei stiu cum sa fie fericiti! ei stiu cum sa ceara sa fie fericiti, indiferent de situatie. Pentru ca... da, intr-adevar, poate fi atat de simplu!
De cate ori nu v-a venit noaptea, de exemplu, sa va treziti sotul/sotia si sa il/o strangeti in brate, sa radeti impreuna, pur si simplu pentru ca asa ati simtit, pentru ca asa v-a venit? Dar nu ati facut-o; pentru ca na, e noapte, mai bine il/o las sa se odihneasca ca maine merge la serviciu... Lasa ca fac dimineata. Si, dimineata, surpriza... nu mai simti la fel. Te trezesti si cu fata la cearceaf, ba mai degraba va certati pentru nimicuri - ca nu a asezat pantofii unde trebuie, ca a lasat capacul de la toaleta ridicat samd. Si gata... S-a dus sentimentul avut noaptea si rezultatul este ca ramai si mai sarac in fericire, revii la stare de "bosumfleala" ca, doar, e mai comod asa.
Dar copiii nu sunt asa. Ei nu fac asemenea greseli grosolane.
Fii-mea ma trezeste noaptea sa ii dau sa suga. Si, desi, e noapte, intuneric, cand ma intrezareste langa patut (cu fata mea schimonosita de "de-abia trezita din somn" si "of, iar s-a trezit copilul...") ea ce face? imi rade, cu toata fata, cu tot corpul, se bucura, chiar daca pe urma adoarme in 5 minute. Care este scopul? Ea si-a luat doza de fericire! A simtit ca e cu rezerva spre final si isi cere dreptul la o noua doza proaspata de fericire si iubire! De fapt, nu vrea sa manance, ea vrea sa isi hraneasca sufletelul cu iubire si fericire. Ca stie ce e important in aceasta viata: sa fii fericit, sa te bucuri de persoanele dragi oricand si in orice conditii, in pofida a tot si a toate.
Copiii asa cresc cu dragoste si fericire. Ei cand plang, tipa, de fapt te cheama pentru a le hrani in primul rand sufletul.
Asa eram si noi cand am fost copii. Dar am uitat sa ne cerem doza de fericire, am uitat sa ne hranim zilnic si de cate ori ne vine cu iubire si fericire. Ne lasam distrasi de lucrurile materiale, de necazuri, de greutati, greutati pe care de cele mai multe ori ni le cream singuri cu mana noastra.
Pe copii nu ii intereseaza ca tu ai de facut curatanie, mancare, ca ai avut o zi proasta la serviciu, ca trebuie sa platesti rata maine si nu iti ajung banii, ca ai avut musafiri multi si esti foarte obosit/a... ei vor sa ii alimentezi cu iubire si fericire tot timpul cand simt nevoie. Si cer asta! Si foarte bine fac; de ce? pentru ca obtin ceea ce vor! Pentru ca lasi totul si te ridici, si ii iei in brate, si ii iubesti, si le canti si de fapt nu realizezi ca, daruindu-le lor aceste momente te incarci si tu cu tot ce este mai frumos! Deci, practic, te ajuta si pe tine sa iti revii, chiar daca tu ai uitat sa ceri, ai uitat sa primesti - ei iti dau! obligat-fortat! esti alimentat cu fericire si iubire!
Si, nu e frumos, oare!? Nu te simti mai bine!?
Ar trebui sa invatam multe de la ei. Sa ne aducem aminte de cand eram si noi copii si a fi fericit, a fi bucuros venea natural nu fortat, asa cum se intampla de cele mai multe ori acum.
Uitati-va la fata copiilor vostri si o sa vedeti ce senina si luminoasa este! Ei ne lumineaza vietile pe care noi parca ne chinuim sa le intunecam.
Si cine nu are copii - nu va abtineti sa va cereti doza de fericire atunci cand ca vine, in orice conditii! Un zambet si o imbratisare nu are cum sa intoarca decat un alt zambet si o alta imbratisare. Am citit undeva ca, de asemenea, un exercitiu foarte bun este acesta: cand cel drag este foarte nervos, incruntat, chiar daca motivul poate esti chiar tu - imbratiseaza-l! Nu spune nimic, ci doar ofera-i o imbratisare... Si observa rezultatul!
Recunosc ca si eu trebuie sa mai lucrez la asta! Si eu uit sa imi cer doza de fericire, desi imi vine de foarte multe ori, aman si rau fac! Asa ca imi promit sa nu mai fac asta. Trebuie sa iau exemplul fetei mele.
Pana sa ajungem sa ne invatam noi copiii ceva, de fapt, ei ne invata ce e mai important in viata asta - sa iubim, sa fim fericiti, sa cerem acest drept si sa-l impartasim!
Si, in final, va trimit o mostra a acestei fericiri, seninatati pe care am putea-o obtine doar daca o cerem:
