Un episod:
Sambata dupa-amiaza; ma hotarasc impreuna cu sotul meu ca ar fi bine sa mergem la magazin sa facem niste cumparaturi. Eram deja agitata si cam obosita dar trebuia sa mergem si ma gandeam ca o iesire in alt peisaj imi va face bine. Ma imbrac, imbrac fetita cea mica, ii mai dau sa suga de vreo doua ori ca sa fiu sigura ca o sa stea cumintica si acum imi intorc atentia catre fata cea mare. Ea - super incantata ca iesim dar vroia sa se si joace. Eu vroiam doar sa "stea locului" pentru a o imbraca cat mai repede si sa reusim sa plecam cat mai repede. Ea, bineinteles, ca nu intelegea acest lucru si uite asa am inceput sa o cert si sa ma rastesc la ea; asta in timp ce ea continua sa imi zambeasca si sa incerce sa faca tot felul de "giumbuslucruri" pentru a ma inveseli, Dar eu eram muuult prea cufundata (ca sa nu zic altfel) in concentrarea mea negativa pentru a-i face jocul. La un moment dat, dupa ce ajunsesem sa tip la ea de-a dreptul imi spune cu niste ochisori mari semi in lacrimi: "Dar, mami! Ce-i cu tine?!?..." Acela ar fi trebuit sa fie semnalul ca trebuie sa ma opresc si sa ma joc cu ea 5 minute. Dar, ce credeti?!? Nu am facut asta. Am trecut peste si ce a urmat? Criza feteti mele, sau in termeni mai actuali "tantrum-ul", care de aceasta data a durat nici mai mult nici mai putin: aproape 2 ore!!!
Dupa acest episod m-a lovit: eu sunt vinovata!! si nu la modul tragic, ci mi-am dat seama ca eu, ca mama, ca noi, ca parinti, prin atitudinea noastra putem elimina sau atenua aceste "crize" ale copiilor nostri.
Acel: "Dar, mami! Ce-i cu tine?!?..." imi rasuna in minte de atunci de fiecare data cand imi vine sa ma las iar "dusa" de gandurile si asa-zisele probleme ale mele, in detrimentul catorva minute de voie-buna cu copiii mei.
Pana la urma, chiar asa e - ei nu cer mult - cer sa le raspunzi la joaca, cer sa le zambesti, cer sa ii iubesti. Si daca e sa gandim realist nu iti ia atat timp pe cat iti imaginezi. Daca ma jucam cu ea (si sigur ar fi durat maxim vreo 15 minute) cateva minute eliminam un episod neplacut care a durat aproape 2 ore.
Asa ca da, am mai invatat ceva. Da! Fetita mea cea mare de - doar - 3 ani jumate m-a invatat ca poti sa iesi din orice stare negativa prin joaca si ras! Mai ceva ca o vizita la un psiholog!
De fapt, copiii nostri ne invata cate ceva in fiecare zi, asta daca recunoastem si lasam orgoliul de asa-zis "parinte a-tot-stiutor" la o parte.
Si in loc sa ma las prada remuscarilor si frustrarilor aleg zilnic sa imi repet acel "Dar, mami! Ce-i cu tine?!?..." pentru ca data viitoare sa stiu cum sa procedez. Si sa stiti ca functioneaza. Cu perseverenta si rabdare reusesc sa imi pun un comportament bland si normal in relatia cu copiii mei asa cum ar fi normal sa fie.
Bineinteles ca mai clachez, bineinteles ca mai calc stramb uneori dar atunci tot fata mea cea inteleapta ma ajuta: "Mami, nu vorbi asa! Mami, dar de ce te infurii? Mami, hai sa iti dau un pupic sa nu mai fii suparata!" Si atunci imi trece si ma re-indragostesc de ea in fiecare clipa ce trece. Si atunci acel: "Dar, mami! Ce-i cu tine?!?..." imi da o palma zdravana si suficienta cat sa ma aduca cu picioarele pe pamant si sa ma comport asa cum ar trebui sa se comporte o mama care este zilnic recunoscatoare Cerului pentru copiii sai!
Trebuie sa fim cinstiti cu noi insine si sa recunoastem ca acesti copii ai nostri din ziua de azi nu mai pot fi educati cu metodele cu care am fost noi educati. Ca acesti copii au venit pe lume in viata noastra, ne-au ales tocmai pentru a ne invata "schimbarea", pentru a ne sublinia importanta manifestarii dragostei in fiecare moment al existentei noastre si mai ales in relatia cu ei. Trebuie sa le aratam acum si aici cat ii iubim prin metodele pe care ei ni le arata: joc, cantec, glume...
Si nu, nu sunt doar vorbe toate articolele si cartile de "parenting" care au aparut in ultima vreme. Pot fi aplicate. Un pic azi, un pic maine. Totul e sa vrei. Sa vrei sa te auto-depasesti ca parinte. Sa vrei sa fii cu adevarat un exemplu pentru copiii tai care s-au si nascut intr-o lume care nu mai e asa cum o stiai tu.
Ei ne ajuta foarte mult pentru ca "ne arata" cum sa facem si, repet: pentru mine fata mea face mai mult decat orice vizita la psiholog!
Si cu riscul de a ma repeta: iti multumesc draga mea ca m-ai ales sa iti fiu mama si ca ai ales sa fii primul meu copil care ma invata sa fiu MAMA cu adevarat pentru tine si pentru surioara ta!
Va iubesc!
In ultima perioada tot am dat peste articole si/sau diferite persoane care incearca sa scoata in evidenta toate avantajele de a nu avea copii.
(fac o mentiune: cei ce citesc acest articol sa porneasca de la premisa ca sunt mama de doi copii si automat nu pot fi 100% obiectiva :D)
Hmmm..... fiind mama si placandu-mi foarte mult copiii mi-e greu sa ma abtin de la a-mi prezenta parerea.
Printre "asa-zisele" avantaje sunt enumerate: timp liber muuult in care poti sa faci orice, oricand iti vine si timp pentru odihna - somn.... Nu neg ca intr-adevar de acestea doua "suferi" cel mai des in momentul in care devii mamica.
Dar, se mai intampla ceva - ciudat poate - nu mai poti sa te bucuri ca inainte de timpul tau liber fara copiii tai. Adica nu mai esti la fel de relaxat(a) cand nu esti langa ei. Clar dupa ce ai copii nu o sa mai fii relaxat niciodata 100%, nici cand sunt mici si cu atat mai putin cand vor fi mari si nu vor mai fi langa tine (apropo: acum te inteleg mama cu adevarat!).
Dar asta e ceva ce se schimba automat in viata ta inevitabil. Daca e sa privim un pic obiectiv, pot spune ca faza cu "timpul liber lipsa" tine aprox. 3 ani - adica la aceasta varsta poti sa iti mai lasi copilul o seara, doua cu o bunica, matusa, nasi s.a.m.d. Pentru mine personal o astfel de seara este foarte reconfortanta si imi incarca bateriile deci da, conteaza!
Pe de alta parte am descoperit ca nici nu ma mai simt foarte confortabil sa plec undeva fara copiii mei, desi e muult mai usor si lejer, tot timpul ma gandesc la ele (am doua fete) si ce bine ar fi fost daca, totusi, ar fi fost cu mine :D. Dar poate doar eu sunt asa...
Deci, da, intr-adevar, timpul tau nu mai e la fel iar definitia timpului liber devine alta. Dar, multumirea sufleteasca si miile de momente in care simti atata dragoste si fericire in sufletul tau incat nu iti vine sa crezi ca incape atata, compenseaza!
De multe ori simt ca nu mai pot deoarece fata mea e foarte dependenta de mine dar, pe de alta parte, in adancul sufletului sunt foarte mandra de chestia asta. Iar momentele in care imi pupa mainile si ma alinta si imi spune ca ma iubeste muuuult, muult fac cat toate momentele in care imi doresc o ora de "timp liber" sau odihna...
Poate parea ciudat si imi aduc aminte ca inainte sa am copii si mie mi se pareau multe lucruri ciudate si "ne-la-locul lor" in relatiile unora cu copiii lor. Dar nu poti sa intelegi cu adevarat nimic din aceasta relatie minunata pana nu ai efectiv copilul/copiii tai.
Sunt o gramada de sentimente noi care te invadeaza si de a caror existenta habar nu aveai inainte; sentimente care nu pot fi explicate si nu pot fi descrise.
De aceea, in replica - pentru cei care spun ca ai foarte multe avantaje daca nu ai copii in viata ta - voi spune doar atat: da, aveti dreptate! sunt o multime de avantaje DAR dezavantajul major este acela ca nu vei putea simti niciodata dragostea in cea mai pura forma a sa pana cand nu iti tii in brate copilul si inca ceva: stiu ca nu va putea nimeni sa va contrazica si sa va faca sa intelegeti ce inseamna toate sentimentele care te inunda cand ai copii pana cand nu ii ai pe ai tai! Crede-ti-ma "am patit-o" si eu pe propria piele :).
Si inca ceva: dupa ce ai un copil te gandesti ca nu ai mai putea simti atat dragoste si pentru un altul... asta pana cand il faci pe al doilea :) - si atunci descoperi ca sufletul omenesc este creat pentru iubire si ca noi doar ne amagim cand il umplem cu ura, invidie si frustrare. Suntem capabili sa impartasim foarte muuulta dragoste si am descoperit ca pe masura ce o simti pe atat te imbogateste spriritual si iti da putere la propriu sa faci lucruri nemaivazute!
Si da, traiesti un vis in fiecare zi, in fiecare saptamana, luna, anotimp....
Ca acesta - cand admiri gingasia si frumusetea in forma lor pura:
Am tot citit in ultima vreme despre cat de minunat este sa fii femeie la 30 de ani. In plus toate persoanele feminine din familia mea cu mai multa experienta imi spun ca este cea mai frumoasa varsta si imi spun acest lucru cu un licar de melancolie in ochi.
Da, asa este - ma simt minunat la aceasta varsta! Dar nu cred ca ca varsta in sine este motivul ci faptul ca la aceasta varsta am tot ce mi-am dorit de cand eram mica si, ceea ce e si mai important, m-am regasit pe MINE. Viata mea reincepe cu adevarat. Exact ca intr-o carte: simt, la propriu, cum am incheiat inca un capitol si incep altul; poate unul cel mai important din viata mea pentru ca simt ca in functie de cum "imi scriu" aceasta parte a cartii vietii mele va depinde felul in care o voi incheia la un moment dat, cand Universul va decide...
Unii ar zice ca sunt una dintre cele mai norocoase persoane din lume. Dar nu tine de noroc. Tine de felul in care iti construiesti telurile si de cat de puternic "te tii" de ele. Si lucurul acesta incepe, fara sa realizezi, inca din copilarie si continua pe masura ce inaintezi in varsta, adunandu-si forta din pasiunea si credinta cu care te gandesti la viitor - la viitorul tau.
Am realizat ca fiecare etapa prin care am trecut pana acum reprezinta materializari a ceea ce mi-am imaginat si mi-am dorit de cand eram mica.
Mi se pare minunat ca am 30 de ani ("doar" 30 m-ar corecta unii) si sa accept motivul/motivele pentru care mi s-au intamplat si lucruri mai putin placute.
In plus toate persoanele care au trecut pana acum prin viata mea m-au ajutat intr-un fel sau altul sa devin persoana care sunt acum. Si pentru asta le multumesc!
Pana si aceste persoane au existat in viata mea tot datorita mie, datorita dorintelor mele care aveau nevoie de mai multe "ingrediente" pentru a deveni realitati.
Au fost nenumarate momentele cand simteam un gol mare deoarece nu erau langa mine persoanele care credeam eu ca ar fi trebuit sa fie langa mine. Ulterior am realizat ca Dumnezeu, de fapt, imi aducea in preajma alti oameni care aveau grija de mine, care aveau grija sa imi indeplinesc visele. Exista si o vorba minunata - Dumnezeu lucreaza prin oameni - pot garanta ca este foarte adevarata.
Am descoperit ca felul meu de a fi mi-a atras prietenii adevarati, prieteni care sunt sigura ca vor ramane aproape de sufletul meu pana la sfarsit sau cel putin pana la sfarsitul cunoscut de noi oamenii...
Ce ma bucura si mai mult si una dintre realizarile mele este ca stiu ca pot aduce fericire pentru multe persoane, atrag in continuare oameni frumosi (NB: cu suflete frumoase) langa mine si langa cei dragi mie. Imi dezvolt pe zi ce trece aceasta abilitate si da! sunt mandra de asta! Si fac asta deoarece am ajuns sa am curajul sa resping din start tot ce simt ca imi face rau, am ajuns sa am "tupeul" de a zice mai des "nu" dar si mai des de a zice "da" cui merita cu adevarat. Si de o buna perioada de vreme nu m-am mai inselat.
Siguranta asta am capatat-o in timp si datorita oamenilor dragi sufletului meu care mi-au insuflat curajul de a fi EU, cu riscul de a supara pe unii dar cu marele avantaj de a selecta doar ce simt ca imi este benefic cu adevarat.
Sunt fericita! Sunt fericita pentru ca de ieri mi-am dat seama ce minunat este sa iti sufle altcineva in lumanari. Cum asa?!? Asa bine: e minunat cand acel cineva este copilul tau iubit care te invata sa te bucuri altfel de zilele de nastere; sa te bucuri asa cum ar trebui sa te bucuri de fiecare zi.
Fetele mele ---- fetele mele dragi reprezinta ancorele trimise in viitorul meu de acum inainte, sunt motivul pentru care - cu atat mai mult - ma straduiesc sa am grija de mine si de sotul meu pentru a ne putea bucura cat mai mult de ele si pentru a le putea indruma in aceasta lume. Multumirea cea mai mare cred ca va fi aceea ca ele sa nu regrete niciodata nici un moment din viata lor, indiferent daca va fi bun sau mai putin bun.
Si zambetele astea sa nu le piara niciodata de pe chipuri:
Pentru ca pana la urma asta conteaza - sa te accepti cu totul, sa iti accepti deciziile luate la un moment dat, pentru a putea merge mai departe si pentru a nu ramane blocat in prapastiile negative care mai apar in viata si pe care tot tu le creezi vrei-nu vrei.
Ce-mi doresc? (bineinteles pe langa sanatatea cea de toate zilele pentru mine si pentru familia mea)
Imi doresc sa continui tot asa, imi doresc sa merg inainte cu tot ceea ce imi propun si imi doresc sa las o amprenta pozitiva in aceasta lume; si da, imi doresc sa fiu un exemplu pentru cat mai multi, incepand cu copiii mei; imi doresc sa dovedesc multora dintre noi ca da! se poate! se poate orice ne dorim cu conditia sa fie BUN!
Imi doresc sa sparg (macar) cateva tipare si sa insuflu curajul de schimbare si altora.
Si nu este un cliseu: trebuie doar sa iti doresti si sa crezi! Vreau sa fiu in continuare dovada vie a acestei afirmatii!
Si da, recunosc, mai am momente de slabiciune, mai am momente de cadere dar cei din jur imi dau putere sa ma ridic. Repetandu-mi mie insami ceea ce am scris mai sus ma ajuta sa ma agat de crezurile mele si ma ajuta sa nu abandonez niciodata ceea ce mi-am propus.
PS: Si imi doresc cu tarie (si stiu ca se va intampla intr-o zi) ca toate persoanele dragi sufletului meu sa fie langa mine TOTI in astfel de zile - stiu, da... trebuie sa imi "ambitionez" mai puternic gandurile pozitive in acest sens dar se va intampla!
Stiu ca sunteti alaturi de mine dragii mei, dar trebuie sa fiti o data si prezenti toti! Chiar si doar pentru a ma certa (fiecare in felul vostru minunat) cand o sa ma vedeti cu lacrimi in ochi...
Va iubesc...!
...iti multumesc pentru iubirea ta neconditionata, indiferent de cate ori te cert sau mai tip la tine.
Pentru ca da - oricat de "zen" as incerca sa fiu si oricat de mult incerc sa imi insusesc caracteristicele unei mame "perfecte" din punct de vedere al parenting-ului actual - mai dau gres uneori. Si uit sa ma controlez si ma las prada adrenalinei care mi se urca rapid la tample cand vad ca nu iese totul asa cum vreau eu sau CAND vreau eu...
Si sa stii ca in secunda unu dupa ce "am comis-o" imi pare rau, dar nu mai pot da timpul inapoi si trebuie cat de cat sa ma comport linear ca sa nu te zapacesc prea tare.
Si stiu ca fiecare gest al tau pe care noi "astia mari" il numim "rasfat" e doar in spirit de joaca si e facut doar ca sa ne atragi atentia in proportie de 100%. Pentru ca simti nevoia si te inteleg perfect, mai ales ca deja ai ajuns la varsta cand nu mai petreci asa mult timp cu noi.
Dar eu ma astept ca tu sa intelegi de la sine momentele cand ma simt muuult prea obosita sa stau sa iti explic situatia.
Si cand stai sa te gandesti ca nici nu ceri mult, niciodata. Doar cateva minute de atentie totala din partea mea. Si ai dreptate! Tu asta simti la varsta ta si e perfect normal. Sunt constienta ca nici nu o sa imi dau seama cand vei ajunge la varsta la care eu voi vrea aceasta atentie si tu nu mi-o vei mai putea oferi si atunci o sa regret amarnic toate aceste momente in care te-am refuzat sau te-am amanat...
E adevarat ca mie imi ajunge doar sa te privesc si sa te stiu aproape dar tu vrei mai mult. Normal, pentru ca asa intelegi tu sa iti exprimi dragostea la varsta asta.
De fapt asta vrem si noi adultii unii de la altii cand iubim. Dar nu vrem sa constientizam, negam nevoia asiduua de atentie desavarsita din partea oamenilor dragi si uitam sa ne cerem drepturile in acest sens. Ca doar, nu vrem sa facem "crize", suntem oameni "mari", nu?!
Dar eu cred ca voi, copiii sunteti adevaratii "oameni mari". Pentru ca stiti sa va cereti drepturile si nu renuntati in ruptul capului la ce vi se cuvine in ceea ce priveste dragostea. Ne oferiti adevarate lectii de perseverenta, lectii pe care din pacate ajungem sa le uitam undeva departe in cotloanele sufletelor noastre de "oameni mari".
Iti multumesc ca ma ierti de fiecare data si astfel ma ajuti si pe mine sa ma iert si sa o iau de la capatzilnic - un pic mai bine, fata de ziua de ieri. Astfel ma inveti - fara sa stii - sa evoluez, sa ma auto-descopar periodic, sa ma auto-educ si sa ma adaptez.
Iar cand imi spui ca ma iubesti "atat de muuult" si ma alinti cu "mamicuta mea draga" imi alungi toata oboseala si imi dai vointa si putere sa fiu cea mai buna mamica pe care ai putea-o avea.
Si imi doresc din tot sufletul sa ai parerea asta despre mine intotdeauna.
Se zice ca nu noi "ne alegem" copiii, ci ei ne aleg pe noi... Ma uit la tine si inteleg perfect de ce m-ai ales pe mine sa fiu mamica ta. Acest lucru imi da ambitie in plus pentru a ma auto-depasi zilnic.
Iti multumesc ca ai ales sa fii primul meu copil care ma invata sa fiu mama!
Te iubesc pentru totdeauna si mai departe....!
