Sambata dupa-amiaza; ma hotarasc impreuna cu sotul meu ca ar fi bine sa mergem la magazin sa facem niste cumparaturi. Eram deja agitata si cam obosita dar trebuia sa mergem si ma gandeam ca o iesire in alt peisaj imi va face bine. Ma imbrac, imbrac fetita cea mica, ii mai dau sa suga de vreo doua ori ca sa fiu sigura ca o sa stea cumintica si acum imi intorc atentia catre fata cea mare. Ea - super incantata ca iesim dar vroia sa se si joace. Eu vroiam doar sa "stea locului" pentru a o imbraca cat mai repede si sa reusim sa plecam cat mai repede. Ea, bineinteles, ca nu intelegea acest lucru si uite asa am inceput sa o cert si sa ma rastesc la ea; asta in timp ce ea continua sa imi zambeasca si sa incerce sa faca tot felul de "giumbuslucruri" pentru a ma inveseli, Dar eu eram muuult prea cufundata (ca sa nu zic altfel) in concentrarea mea negativa pentru a-i face jocul. La un moment dat, dupa ce ajunsesem sa tip la ea de-a dreptul imi spune cu niste ochisori mari semi in lacrimi: "Dar, mami! Ce-i cu tine?!?..." Acela ar fi trebuit sa fie semnalul ca trebuie sa ma opresc si sa ma joc cu ea 5 minute. Dar, ce credeti?!? Nu am facut asta. Am trecut peste si ce a urmat? Criza feteti mele, sau in termeni mai actuali "tantrum-ul", care de aceasta data a durat nici mai mult nici mai putin: aproape 2 ore!!!
Dupa acest episod m-a lovit: eu sunt vinovata!! si nu la modul tragic, ci mi-am dat seama ca eu, ca mama, ca noi, ca parinti, prin atitudinea noastra putem elimina sau atenua aceste "crize" ale copiilor nostri.
Acel: "Dar, mami! Ce-i cu tine?!?..." imi rasuna in minte de atunci de fiecare data cand imi vine sa ma las iar "dusa" de gandurile si asa-zisele probleme ale mele, in detrimentul catorva minute de voie-buna cu copiii mei.
Pana la urma, chiar asa e - ei nu cer mult - cer sa le raspunzi la joaca, cer sa le zambesti, cer sa ii iubesti. Si daca e sa gandim realist nu iti ia atat timp pe cat iti imaginezi. Daca ma jucam cu ea (si sigur ar fi durat maxim vreo 15 minute) cateva minute eliminam un episod neplacut care a durat aproape 2 ore.
Asa ca da, am mai invatat ceva. Da! Fetita mea cea mare de - doar - 3 ani jumate m-a invatat ca poti sa iesi din orice stare negativa prin joaca si ras! Mai ceva ca o vizita la un psiholog!
De fapt, copiii nostri ne invata cate ceva in fiecare zi, asta daca recunoastem si lasam orgoliul de asa-zis "parinte a-tot-stiutor" la o parte.
Si in loc sa ma las prada remuscarilor si frustrarilor aleg zilnic sa imi repet acel "Dar, mami! Ce-i cu tine?!?..." pentru ca data viitoare sa stiu cum sa procedez. Si sa stiti ca functioneaza. Cu perseverenta si rabdare reusesc sa imi pun un comportament bland si normal in relatia cu copiii mei asa cum ar fi normal sa fie.
Bineinteles ca mai clachez, bineinteles ca mai calc stramb uneori dar atunci tot fata mea cea inteleapta ma ajuta: "Mami, nu vorbi asa! Mami, dar de ce te infurii? Mami, hai sa iti dau un pupic sa nu mai fii suparata!" Si atunci imi trece si ma re-indragostesc de ea in fiecare clipa ce trece. Si atunci acel: "Dar, mami! Ce-i cu tine?!?..." imi da o palma zdravana si suficienta cat sa ma aduca cu picioarele pe pamant si sa ma comport asa cum ar trebui sa se comporte o mama care este zilnic recunoscatoare Cerului pentru copiii sai!
Trebuie sa fim cinstiti cu noi insine si sa recunoastem ca acesti copii ai nostri din ziua de azi nu mai pot fi educati cu metodele cu care am fost noi educati. Ca acesti copii au venit pe lume in viata noastra, ne-au ales tocmai pentru a ne invata "schimbarea", pentru a ne sublinia importanta manifestarii dragostei in fiecare moment al existentei noastre si mai ales in relatia cu ei. Trebuie sa le aratam acum si aici cat ii iubim prin metodele pe care ei ni le arata: joc, cantec, glume...
Si nu, nu sunt doar vorbe toate articolele si cartile de "parenting" care au aparut in ultima vreme. Pot fi aplicate. Un pic azi, un pic maine. Totul e sa vrei. Sa vrei sa te auto-depasesti ca parinte. Sa vrei sa fii cu adevarat un exemplu pentru copiii tai care s-au si nascut intr-o lume care nu mai e asa cum o stiai tu.
Ei ne ajuta foarte mult pentru ca "ne arata" cum sa facem si, repet: pentru mine fata mea face mai mult decat orice vizita la psiholog!
Si cu riscul de a ma repeta: iti multumesc draga mea ca m-ai ales sa iti fiu mama si ca ai ales sa fii primul meu copil care ma invata sa fiu MAMA cu adevarat pentru tine si pentru surioara ta!
Va iubesc!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu