Draga mea,
Daca ai stii de cate ori ti-am "scris" aceasta scrisoare dar nu am apucat sa ti-o trimit... De fiecare data cand nu reuseam sa ne intalnim sa povestim macar 15 minute despre ce ne-a durut sau ce ne mai doare; de fiecare data cand am 5 minute cu mine si simt nevoia sa te uiti la mine si sa stiu ca ma intelegi, ca intelegi totul; de fiecare data cand nu pot sa dorm noaptea si imi caut resurse de unde sa imi adun puterile sa merg mai departe si sa fiu eu cea "cerebrala", sa fiu eu baza si stalpul pentru tot ceea ce apare - desi nu ma mai simt in stare si tot ce as vrea ar fi un somn fara vise si o dimineata "fara asteptari"...
Si iata ca ne-am facut "oameni mari", responsabili, de care depind si alte persoane - in special copiii nostri. Si iata ca ni s-a indeplinit cumva visul mult asteptat pe care tot incercam sa il proiectam stand pe iarba din gradina bunicii tale, uitandu-ne peste dealuri ca si cand am fi vrut sa ne uitam peste cativa ani buni in viitor.
Oare nu ti-e dor de "puterea" aceea pe care o simteam atunci, de setea de a rasturna mentalitati, cutume...?! Mie da.... Nu pot spune ca a disparut cu totul dar maturitatea mult dorita aduce cu ea, inevitabil zic eu, o anume "domolire", "precautie" care ti-o mai anihileaza sau ti-o transforma in alt tip de "putere" - pentru copii, pentru cei dragi, pentru oricine are nevoie de tine.
Si cand, poate intamplator, iti aduci aminte de "tine", de ceea ce erai odata dar ai ascuns bine intr-un ungher din suflet si simti ca mai are un pic si iese la suprafata, simti ca vrei "sa respiri", se innabusa la loc la un simplu scancet al copilului tau care are nevoie de tine asa cum esti acum, cu "putere" sau fara "putere".
Si cred ca ma intelegi perfect cand zic ca trezirea la "realitate" data de copil este cazul fericit. Pentru ca, de fapt, sunt multe altele care ne trezesc la aceasta realitate si ne "fura" iar de langa "noi" si ne trag in tumultul vietilor altora - oameni dragi noua de altfel dar care, poate, uneori, fara sa constientizeze asta, ne "consuma" si ultima farama de "putere" - pe care noi le-o oferim cu dragoste si de buna-voie pentru ca asta ne-am dorit dintotdeauna, nu?! sa ajutam... cu orice pret uneori...
Si de asta simt nevoia din cand in cand sa povestesc cu tine; sa imi aduc aminte de mine; sa ne aducem aminte ca de fapt "puterea" aceea din noi o putem reproduce mereu doar daca ni se da si noua uneori un pic de "ragaz", un "moment de respiro" - cand nu iti cere nimeni nimic, cand nimeni nu are asteptari de la tine, cand ti se permite sa fii asa cum te simti, cand nu esti judecata pentru nimic, cand ai putea sa zici orice fara a-ti fi interpretate vorbele... Si doar tu stii ce inseamna asta cu adevarat...
Dar ma ajuta sa stiu ca esti acolo, ca gandesti la fel ca mine, ca te incearca aceleasi emotii.
Si ma ajuta sa stiu ca va veni vremea cand vom fi din nou "noi" si ca niciodata nu va fi prea tarziu sa ne bem impreuna cafeaua la ibric cu gust de ciocolata...
Si ti-as mai scrie multe dar stiu ca ai inteles perfect si stiu ca nu trebuie sa iti povestesc nimic in plus pentru a intelege ce e in sufletul meu, asa cum nici tu nu trebuie sa imi raspunzi pentru ca deja stiu... stiu si simt...
A ta prietena... pentru totdeauna!...
luni, 29 decembrie 2014
sâmbătă, 10 mai 2014
Dor si iar dor...
Mi-am readus aminte de acest sentiment acum ceva timp cand am discutat cu un prieten despre ... "dor".
De fapt mi-am readus aminte ca de cativa ani buni traiesc cu dorul mai ceva ca si cu familia mea. Face parte din mine intr-un mod in care nici nu ma mai deranjeaza.
De ce? Pur si simplu pentru ca (si probabil am mai scris asta la un moment dat) nu poti sa fii tot timpul cu toti oamenii dragi langa tine. Multa vreme m-am consolat cu acest gand, din ciclul "in viata nu le poti avea pe toate".
Gresit! Le poti avea dar sub forme diferite.
Mi-a fost dor, tare dor de cafeaua cu gust de ciocolata bauta impreuna cu prietena mea in diminetile ploioase inainte sa mergem la examen. Mi-a fost dor de intelegerea ei instanta doar privindu-mi ochii, de glumele pe care le faceam si le intelegeam doar noi... Mi-a fost dor de asta si de multe altele atat de dor incat uneori ma durea fizic.
Mi-a fost dor de prietenii nostri care sunt departe, de "sporovaila" cu ei la un pahar de vin rosu, de dezbaterile pe teme existentiale pana la 3 dimineata fara a ajunge neaparat la o concluzie.
Mi-a fost dor de mama, de mangaierea ei exact atunci cand am nevoie, de privirea ei intelegatoare si de imbratisarea ei care imi da mereu sentimentul ca oricat de "mare" as fi voi incapea mereu la pieptul ei.
Mi-a fost dor de toate persoanele care au insemnat ceva la un moment dat pentru sufletul meu, de toate intamplarile care mi-au lasat un sentiment minunat ce mi-a dat puterea sa merg mai departe, chiar daca "departe" insemna "fara ei".
Acum nu pot spune ca imi mai este dor pentru ca am invatat sa fiu mereu cu ei, chiar daca nu fizic.
Am invatat ca atunci cand incepe sa ma doara iar trebuie doar sa ma gandesc la ei, la "povestile" noastre impreuna si sa retraiesc momentele frumoase - chiar daca toate astea dureaza cateva secunde cel mult minute. Dar sunt unele dintre cele mai pretioase minute din ziua respectiva.
Si astfel mi-am dat seama ca nu trec doua zile legate fara "a fi impreuna" cu toate persoanele de care mi-a fost dor odata iar acest gand este magnific, este forta care iti da puterea "sa rezisti" pana la urmatoarea intalnire propriu-zisa cu ei.
Am citit undeva ca un om nu moare cu adevarat decat atunci cand nu se mai vorbeste de el si nu isi mai aduce aminte nimeni de el. As vrea sa extrapolez un pic si sa zic ca persoanele dragi nu sunt niciodata "departe" atat timp cat te gandesti mereu la ei.
Asa ca da, refuz sa imi mai fie dor si sa ma doara! Am decis sa accept dorul ca facand parte din mine si in loc sa il lasa sa doara sa il folosesc ca si sistem de propulsare pentru "mesaje" transmise in Univers catre persoanele dragi sufletului meu!
Si stiu ca le primesc!
De fapt mi-am readus aminte ca de cativa ani buni traiesc cu dorul mai ceva ca si cu familia mea. Face parte din mine intr-un mod in care nici nu ma mai deranjeaza.
De ce? Pur si simplu pentru ca (si probabil am mai scris asta la un moment dat) nu poti sa fii tot timpul cu toti oamenii dragi langa tine. Multa vreme m-am consolat cu acest gand, din ciclul "in viata nu le poti avea pe toate".
Gresit! Le poti avea dar sub forme diferite.
Mi-a fost dor, tare dor de cafeaua cu gust de ciocolata bauta impreuna cu prietena mea in diminetile ploioase inainte sa mergem la examen. Mi-a fost dor de intelegerea ei instanta doar privindu-mi ochii, de glumele pe care le faceam si le intelegeam doar noi... Mi-a fost dor de asta si de multe altele atat de dor incat uneori ma durea fizic.
Mi-a fost dor de prietenii nostri care sunt departe, de "sporovaila" cu ei la un pahar de vin rosu, de dezbaterile pe teme existentiale pana la 3 dimineata fara a ajunge neaparat la o concluzie.
Mi-a fost dor de mama, de mangaierea ei exact atunci cand am nevoie, de privirea ei intelegatoare si de imbratisarea ei care imi da mereu sentimentul ca oricat de "mare" as fi voi incapea mereu la pieptul ei.
Mi-a fost dor de toate persoanele care au insemnat ceva la un moment dat pentru sufletul meu, de toate intamplarile care mi-au lasat un sentiment minunat ce mi-a dat puterea sa merg mai departe, chiar daca "departe" insemna "fara ei".
Acum nu pot spune ca imi mai este dor pentru ca am invatat sa fiu mereu cu ei, chiar daca nu fizic.
Am invatat ca atunci cand incepe sa ma doara iar trebuie doar sa ma gandesc la ei, la "povestile" noastre impreuna si sa retraiesc momentele frumoase - chiar daca toate astea dureaza cateva secunde cel mult minute. Dar sunt unele dintre cele mai pretioase minute din ziua respectiva.
Si astfel mi-am dat seama ca nu trec doua zile legate fara "a fi impreuna" cu toate persoanele de care mi-a fost dor odata iar acest gand este magnific, este forta care iti da puterea "sa rezisti" pana la urmatoarea intalnire propriu-zisa cu ei.
Am citit undeva ca un om nu moare cu adevarat decat atunci cand nu se mai vorbeste de el si nu isi mai aduce aminte nimeni de el. As vrea sa extrapolez un pic si sa zic ca persoanele dragi nu sunt niciodata "departe" atat timp cat te gandesti mereu la ei.
Asa ca da, refuz sa imi mai fie dor si sa ma doara! Am decis sa accept dorul ca facand parte din mine si in loc sa il lasa sa doara sa il folosesc ca si sistem de propulsare pentru "mesaje" transmise in Univers catre persoanele dragi sufletului meu!
Si stiu ca le primesc!
vineri, 4 aprilie 2014
De ziua mea...
.... nu puteam sa nu fac ceea ce imi place cu adevarat - fotografia!
Si m-am hotarat sa impartasesc si cu voi, asa - in loc de cinste ;).
Si pentru ca primavara este anotimpul meu, anotimpul in care ma reincarc cu toate energiile bune, vreau "sa dau mai departe", sa va transmit macar o mica parte din aceste sentimente pozitive.
Asa ca, va rog sa "savurati" si sa nu uitam:
"Intrebari, sugestii, reclamatii" - le astept pe www.florinaiosivoni.com ;)
Si m-am hotarat sa impartasesc si cu voi, asa - in loc de cinste ;).
Si pentru ca primavara este anotimpul meu, anotimpul in care ma reincarc cu toate energiile bune, vreau "sa dau mai departe", sa va transmit macar o mica parte din aceste sentimente pozitive.
Asa ca, va rog sa "savurati" si sa nu uitam:
"Intrebari, sugestii, reclamatii" - le astept pe www.florinaiosivoni.com ;)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)